Înainte de a
fi eu,
Am plâns mamei
mele:
Naște-mă – iubește-mă,
Iar mama pe un pat de fior
A strâns între
pleoape lumină si dor
M-a născut, m-a iubit!
Astăzi, sprijinită-n
nevoi,
Afară dintr-o
lume a mea,
Mă strigă,
curmată-n povara
Durerii dintr-un pat de fior:
-Eu când te
mai mângâi?
Copile ce crești, (copil vei rămâne mereu )
Iar eu, voi
rămâne bătrână,
Adusă de șale
si jale
Acum sunt prea mică in brațele tale,
Iar creștetu l
tău prea înalt!
Genunchii mi-s
moi,
Îmi spune
măicuța, cu scâncetul meu cel dintâi
Ești mai crescut decât palmele mele
Iar cântecul meu prea ușor...
Și ca o șoaptă
Își ridică
privirea din rugă,
O lacrimă o
surprinde,pe bărbie in fugă,
Copile ce
crești, ( copil vei rămâne mereu )
Hai vino!...
că simt c-o să mor...
De-atâta-ie
frică: de dor!
